by

Albastru

Un guest post scris de @sa_ra_n, editor pe Hip Hop Blog. Mai multe detalii despre ea, chiar într-un alt articol scris astăzi, intitulat „Declaraţie„.

E primul lucru care il vad atunci cand ma trezesc dimineata, dupa ce adorm in hamac. E singura culoare care se chinuie sa imi aduca aminte ca viata e frumoasa, insa reuseste sa produca efectul total opus. Nu la fel de frumoasa ca nuantele cerului de deasupra mea…sau poate nu am ajuns eu sa traiesc momentul in care sa fiu convinsa de acest lucru.

Ma ridic din hamac si incerc sa ma trezesc. Dupa cativa pasi nesiguri, ma uit in oglinda si imi vad ochii albastri, clari si goi, in care se oglindeau ochii lui, la fel de albastri. Imi blochez amintirile si acopar oglinda, ca un om care s-a saturat sa traiasca in trecut. As fi vrut ca oglinda mea sa fie ca si portretul lui Dorian Gray, insa am invatat ca dorintele mele nu ajung mereu sa se transforme in ceva real.

Incerc sa imi spal chipul obosit, regretand ca apa nu poate sa imi patrunda si in suflet sa imi inunde trecutul. Iau un prosop cu ochii inchisi, rugandu-ma sa nu fie cel albastru, cu desene cu pestisori, care imi aduce aminte ca sunt pestele ce inoata impotriva curentului. Dar nu am noroc. Dau din umeri cu o miscare automata si imi caut o pereche de papuci comozi, cu care sa alunec prin casa. Gasesc in schimb papucii lui albastri, pe care am uitat sa i arunc la gunoi. Ma uit la ei cu o privire goala si ii arunc la fel de mecanic pe geam, afara.

Imediat imi vine o idee salvatoare: o cafea! Nu e albastra, nu imi aduce aminte de nimic si pare a fi singura care mi-ar lumina ziua. Insa dracusorul de pe umarul stang ma face sa vars cutia de cafea pe jos. Noroc cu ingerul de pe umarul drept care imi sopteste ca am anticorpi indeajuns pe multi pentru a culege o lingurita si a-mi continua planurile. Deschid dulapul in cautarea canii mele de cafea si ii vad cana lui oribila, albastra, care m-a enervat tot timpul. O arunc si pe ea pe geam, zambind demonic la auzul zgomotului facut de cioburile care se imprastie prin toata curtea.

Aud soneria telefonului. Nu ma grabesc sa raspund deoarece stiu cine ma suna, probabil ca sa imi spuna ca inca se mai gandeste la mine si ar dori sa ii returnez cana. Cam tarziu pentru declaratii si pentru dorinte de acest gen.

Imi iau satisfacuta cana de cafea si ma indrept catre terasa. Nu duc dorul cerului albastru si senin, ci admir zambind norii furiosi si amenintatori. Ei sunt singurii ce imi provoaca amnezia mult dorita si isi fac treaba ireprosabil. Imi simt ochii cum se decoloreaza pe masura ce amintirile mele se sterg treptat. Nu se mai vede nimic in ei, in afara de un viitor gol si incolor, la fel ca lacrimile care se rostogolesc zgomotos pe obraji, ca si cum chiar ochii mei s-ar scurge pe chipul ce alta data radia de fericire.

Albastrul senin al vietii mele s-a prabusit in incertitudinea de la capatul unui curcubeu de mult apus. Nu am gasit comori, ba chiar, mi-am ratacit zambetul in acea bezna. Desi mi-am inceput viata zambind si am continuat-o la fel, totusi am ajuns inevitabil sa imi golesc lumina din ochii mei frumosi, albastri ca cerul pe care il vedeam dimineata, in marginea intunecata a semiarcului, care parea ca se risipeste la fel de repede ca si amintirile mele. Acolo, in locul acela intunecat, a inceput sa ploua. Am crezut ca ploua cu lacrimile mele, insa curcubeul isi scurgea albastrul din perfectiune, pentru a-mi spala pacatele si a-mi oferi la sfarsitul pedepsei sansa catre libertate. Nu s-a intamplat nimic, nu am simtit ca am fost absolvita de orice vina, de suferinta care imi macina sinele. Am simtit doar ca ma afund in bezna ca un om nebun, necrezut de nimeni atunci cand marturisea ca supradoza de suferinta il va inalta catre absolut in ziua in care cerul va plange alaturi de el.

Am blestemat albastrul cerului si am inceput sa merg incet, fara o directie precisa. Nu ma vedeam mergand, nu imi simteam decat mainile care cautau alte maini, disperate, ca o sansa catre o noua sansa la o imbratisare calda si umana. Ochii nu mi se mai deschideau in intunericul acela, renuntasera sa mai spere, refuzasera sa se mai conformeze datoriei lor. Insa am riscat.

Am deschis cu frica in suflet ochii mei mari si tristi. Am vazut albastrul cerului. Stateam langa hamac cu mainile intinse, ca si cand cautam ceva. M-am speriat ca un copil care se juca pentru prima data cu focul. Nu, fusese totul real, inca mai aveam hainele patate de urme albastre de curcubeu. Simteam ca am primit o a doua sansa si am inceput sa ii caut in jur ochii albastri. Am calcat pe cioburile canii. M-am impiedicat de papucii pe care ii aruncasem indiferenta si am urcat in graba treptele casei, asteptand sa ii vad ochii albastri cum ma intampinau in usa, sclipind zambitori si plini de afectiune.

Era acolo, asa cum imi imaginasem ca va fi, facandu-mi inima sa bata mai repede ca niciodata si sa imi doresc sa il imbratisez cu mainile cu care il cautasem prin intuneric. Cand m-am dezlipit de el, i-am cautat privirea si am vazut doi ochi negri care ma priveau calzi. Nu am stiut ce reactie sa am, pe cine trimisese cerul sa imi fie inger sub cerul senin si albastru. Am ridicat privirea pentru a cauta un raspuns in el, cel care zambea fericit in fata mea. Primisem o a doua sansa, o noua viata in locul unei noi incercari intr-o viata de mult apusa si peticita pana la refuz.

I-am zambit la randul meu si l-am poftit la o cana de cafea, inauntru, in casa si viata mea. Am inchis usa uitandu-ma la cerul albastru, am luat o raza de soare si mi-am ascuns-o langa inima. Cerul mi-a soptit ca e fericit ca am realizat ca sunt singura care isi poate colora viata. Eu i-am soptit ca sunt fericita pentru ca am gasit pe cineva cu care sa imi colorez inocent asfaltul existentei intr-o viata in care totul e un joc, dar nu o joaca…

Lasă un comentariu

Comment

  1. Ciudat. Unul din cele mai frumoase articole din curcubeu are cele mai putine comentarii. Poate e si din cauza faptului ca e prea bine scris. Felicitari autoarei!

  2. Auzi? iti pun si eu o intrebare daca nu te superi, si sper sa-mi raspunzi : de ce nu ai pus nici un fel de reclama pe blogul asta? nici adsense nu vad, nici altceva…
    Astept raspuns.

  3. Eu cred că e din cauza faptului că e prea lung. Adică, nu e lung pt. mine, nu e lung pt dany, nu e lung pt. tine, e lung pt. cei care nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva.

  4. Foarte fain articolul!
    ahhhh citez: „Cerul mi-a soptit ca e fericit ca am realizat ca sunt singura care isi poate colora viata. Eu i-am soptit ca sunt fericita pentru ca am gasit pe cineva cu care sa imi colorez inocent asfaltul existentei intr-o viata in care totul e un joc, dar nu o joaca…”
    —- deep, superb!

  5. Eu prefer sa avd totul roz dar mai ale scand sunt suparata dar nu prea imi iese… atunci vad nergru dar orice culoare are frumusetea ei si mai ales amintirile ei..

  6. Frumos ! :) Felicitari. Ma bucur ca a fost prezenta si culoarea ‘albastru’ una dintre culorile preferate ale mele :)

    Succes ! :*