by

Ce-ar fi fost dacă…

Prima dată am vrut să scriu acest post imediat ce am ajuns acasă (duminica trecută mai exact; veţi vedea imediat de ce vorbesc de sfârşitul săptămânii trecute) şi m-am „instalat”, am mâncat, etc. Mi-a trecut rapid şi mi-am zis că nu are rost.

Vrând să vizionez astăzi un film, am dat de „Into the Wild”. Nu ştiu decât că e legat de sălbăticie, natură, mai exact ce am aflat din primele cinci minute. Acţiunea abia începe, căci protagonistul (el trebuie să fie, nu?) e lăsat în pustietate, unde nu vede decât ceea ce nimeni nu ar vrea să vadă într-o situaţie de genul, adică nimic. Aşa mi-am adus aminte de o întâmplare care din amuzament se putea ajunge cu una dintre cele mai urâte zile din viaţa mea.

Weekendul trecut am fost pe puţin trei ore în fiecare zi cu bicicleta. Duminică, cum era extrem de soare, am zis să facem un drum ceva mai lung. Obiectivul a fost Releu, mergând pe la Cetăţuia. Nu mai are importanţă traseul. Toate bune şi frumoase. Ajungem sus la Releu, lume multă, maşini cu zecile, grătare peste tot. Ne relaxăm puţin şi pornim la drum prin pădure. La un moment dat mă plictiseam să tot dau la pedale. Mă aşteptam la ceva mai abrupt. Am zis să o luăm la dreapta, deoarece era mult mai „tentant”. Bineînţeles că nu m-am gândit niciun moment că mergeam în direcţia opusă Iașului. Îmi ziceam că o să ajungem unde o fi şi cu asta basta. Ne pimbăm ca năucii prin pădure vreo jumătate de oră. Semnele de pe copaci nici nu le mai vedeam.

Eram trei. La un moment dat, zice unul: „bă, ce ne facem?”. „E, nimic, lasă că e mişto prin pădure, ne simțim ca în filmele şi serialele de pe Discovery cu supravieţuitori”. Mai trece ceva timp. Trecem într-o nouă fază: „Bă, chiar ne-am pierdut?”. „Nea, nici gând. Hai în jos că parcă nu mai sunt copaci”. Peste câteva minute de mers vedeam parcă şi mai mulţi copaci. „Aoleu….”. Ne-am decis într-o disperare să urcăm în sus cât de mult putem. În timp ce alergam, în gândul nostru se inventau tot felul de scenarii. Mă ia şi acum cu fiori când mă gândesc la clipa în care am conştientizat cu adevărat că eram în ditamai pădurea şi mă uitam în jur vâzând doar copaci, trei biciclete, doi amici, multe frunze și… atât! Ah, mai era cerul…

Ceilalţi doi amici încă mă mai întreabă: „ce se întâmpla dacă… rămâneam acolo?”. Asta mă întreb şi eu, după ce l-am văzut pe tipul din „Into the Wild” în pustietate.

Ok, presupum că o să vă întrebaţi: „stai, dar parcă nu ai ieşit din pădure”. În goana în a ajunge cât mai sus, am dat de un semn de pe copaci (cu ocazia asta le-am şi învăţat). Graba era mare, căci nu voiam să ne prindă noaptea. Vreo jumătate de oră cred că am mers după semne. Îmi aduc aminte când am văzut o casă pe stânga şi strigam în gura mare: „civilizaţie!” :))

Problema a fost că în următoarele zece minute am făcut pană. Am oprit maşinile pe stradă şi am întrebat prima dată în ce parte e oraşul Iaşi, iar apoi cât mai avem de mers până la strada Bucium. Răspunsul? „Mai aveeeeeeeţi, aoleeeeeeuuuu”. Mai încolo, să ne distrăm şi noi, întrebăm un tip puţin ameţit (era duminică seara, deh), iar el: „Până unde? Iaşi? Iași!?!? Băieţi, mai aveţi de mers, băieţi”.

În ritmul în care eu aveam pană nici în două ore nu ajungeam acasă. Au venit un tip şi o tipă cu maşina şi ne-a întrebat unde mergem. M-a adus până în cartier şi povestea se sfârşeşte aici. Încă un exemplu că mai există şi oameni buni.

Ok, am pălăvrăgit destul. Mă întorc la film!

Noapte bună :-)

Lasă un comentariu

Comment