by

Ieri şi azi. Scurt. (Important) :)

Ieri – cea mai importantă zi din viaţa mea. Azi – prima zi din restul vieţii mele. Credeam că pare uşor să te schimbi, atât timp cât îţi doreşti asta din inimă şi ai voinţă. Spunându-mi că de azi sunt cine vreau să fiu de vreo 5-10 ori în câteva luni, m-am afundat într-o depresie pe care cu greu o puteam controla. Trecând timpul şi gândindu-mă la vârsta ce va reprezenta o maturizare prea devreme pentru mine, am încercat să dau un sens următorilor şi ultimilor ani de şcoală. De abia ieri mi-am conturat scopul şi mi-am dat seama că 2008-2010 nu a reprezentat o perioadă fără urme lăsate în spate.

Citind cărţi şi vizionând documentare/filme sau simple prezentări, am aflat că visele devin realitate. Odată cu prima dorinţă ajunsă realitate mi-am dat seama că tot ce spun aceşti oameni, care momentan reprezintă modelele vieţii mele, nu reprezintă nici clişeu, nici noroc. Vrăjit de această „lume nouă”, am început să cred în educaţia formată fără nici cel mai mic ajutor al şcolii. De cel puţin o dată pe săptămână mi se cere să renunţ la optimism şi să revin cu gândurile pe „Pământ” – că eu n-aş fi unul din acei oameni „norocoşi” şi că voi ajunge ca cei din jurul meu, care au renunţat la visele create la primele impacte majore cu societatea. Îmi pare rău să afirm, dar e prea târziu să mă mai faceţi să renunţ la aspiraţiile mele şi la entuziasmul ce mă ţine cu zâmbetul pe buze chiar şi în cele mai neplăcute clipe.

Pentru că am aflat cine decid să fiu, mă declar un puşti fericit, total bucuros că am alte principii şi că mă diferenţiez de omul obişnuit, cu o mentalitate bine stabilitiă, ce se regăseşte la peste trei sferturi din muritorii ce mă înconjoară.

Închei acest articol prin cuvintele lui Henry Viscardi, un om ce s-a născut fără picioare, desemnat să primească Medalia de Aur Napoleon Hill pentru fondarea centrului de Cercetare Umană şi dedicarea întregii vieţi handicapaţilor, regăsite în cartea „De la idee la bani„:

Speranţa nu este un lux, ci o datorie. Să speri nu înseamnă să visezi… ci să-ţi transformi visele în realitate. Binecuvântaţi sunt cei ce visează vise şi sunt dispuşi să plătească preţul traducerii lor în realitate.

Cât despre mine, nu aleg să fiu un om obişnuit. Este dreptul meu să fiu cât de neobişnuit pot. Sunt în căutarea prilejului, nu a siguranţei. Vreau să îmi asum un risc calculat, să visez şi să construiesc, să cad şi să reuşesc. Refuz să-mi vând imboldul de viaţă pe nimic. Nu-mi schimb libertatea pe binefaceri şi nici demnitatea pe o mână întinsă. Nu mă voi pleca înaintea nici unui stăpân, nu mă va copleşi nici o ameninţare. Moştenirea mea este verticalitatea, mândria şi curajul de a gândi şi a acţiona pe cont propriu. Asta ca să mă pot bucura de avantajele propriei mele creaţii şi să înfrunt lumea cu curaj, spunând: „Eu am făcut acest lucru”.

Vreau să vă urez ceva. Acelaşi lucru îl urez şi handicapaţilor. Presupun, că, prin convenţie, ar trebui să vă urez şi să le urez succes şi fericire pentru tot restul vieţii. Dar este prea uşor să măsurăm lumea prin succes şi fericire. Aş dori să vă urez să daţi un sens restului vieţii dumneavoastră.

Rugămintea mea, dacă mi-o pot permite, pentru voi: urmează un post nou în care o să am nevoie de ajutorul şi sfaturile voastre (sunt 100% sigur că absolut fiecare dintre voi mă va ajuta să învăţ ceea ce s-a legat tot timpul de viitorul meu). Îl scriu imediat ce dau „Publish” la ceea ce veţi citi aici. Mulţumesc frumos!

Lasă un comentariu

Comment