by

Septembrie (Guest Post)

În prima zi de toamnă, am simţit pentru prima dată că trăiesc. Am simţit că inima mea a pulsat nebună, cum nu a reuşit să o facă niciodată.

Am încercat să o resuscitez timp de aproape 23 de ani. Nu am reuşit niciodată să o fac pe deplin. Am simţit padelele diverselor sentimente cum încercau să mă trezească la viaţă, să mă aducă în lumea în care trebuia să ma descopăr. Însă nu reuşeau decât să îmi cufunde vibraţiile sufletului într-un abis necunoscut. Unul în care începusem să mă obişnuiesc pentru că nu găsisem niciodată calea pentru a ieşi către lumină.

Nu am crezut niciodată în poveşti, însă prima zi de toamnă a scris primele cuvinte ale poveştii fericirii mele. Cuvinte frumoase, înşirate atât de natural pe hârtie încât mă sperie gândul că mi-ar putea aparţine. Nu am crezut niciodată că mă voi uita la primul apus de toamnă şi voi renaşte din el, cu ochii scaldaţi în culori de foc. Nu am crezut niciodată că atunci când păsările vor pleca spre căldura ce o iubesc, eu îmi voi întinde aripile şi voi îndrăzni să zbor.

Şi totuşi… toamna a venit şi m-a trezit la viaţă. Poate nu credea nici ea că se poate. Poate am fost o provocare pentru ea. Poate i s-a făcut milă de mine şi de sufletul meu care se scurgea încet printre clipele ce niciodată nu au putut să fie retrăite. Nu am întrebat-o ce crede, ce vrea, ce ar dori să îmi arate. Nu am putut decât să mă bucur că trăiesc. Şi pornesc cu paşi mici şi siguri, învăţând a trăi.

O iau pentru că nu mi-a arătat nimeni cum să trăiesc. Toamna m-a luat prin surprindere cu acest cadou. Şi nu îmi pare rău că l-am primit. În sfârşit pot să simt gustul vinului făcut din struguri copţi în septembrie, pe care i-aş zdrobi cu tălpile mele arse, vorba cântecului. În sfârşit pot să alerg pe câmpul meu din care mi-aş culege roadele mult aşteptate.

Însă oricât de fericită aş fi pentru că trăiesc, simt că îmi mai lipseşte ceva. Şi e un sentiment ciudat, pentru că în primele zile de viaţă, accepţi numai ce ţi se prezintă în jur, încerci să cunoşti, nu simţi lipsa unui lucru netrăit până în acel moment. Nu ştii ce îţi lipseşte, pentru că nu ai avut nici timpul, nici ocazia să le cunoşti pe toate. Nu ştii de ce îţi întinzi mâna în bătaia vântului de toamnă, pentru că nu ştii ce cauţi. E doar o senzaţie pe care nu ţi-o poţi explica, ci doar o trăieşti, atunci când îţi plimbi singură picioarele printre frunze căzute pentru a încălzi pământul. O senzaţie care e placută dar te sperie în acelaşi timp.

„În prima zi de toamnă a vieţii tale, întinzi mâna cu ochi mari şi temători, fără a şti ce cauţi, fără a şti ce ai putea găsi. Doar o întinzi, că doar dacă ai primit o şansă la viaţă, eşti om şi vrei mereu mai mult. Nu te poţi sătura cu ce ai, cu ce ţi s-a dat. Vrei ceva mai mult, iar asta numai pentru că eşti în viaţă, dar incomplet. ” mă gândeam, păşind temătoare printre frunzele de septembrie. Gândurile-mi îi sunau ca desprinse din mintea altcuiva. Se întorceau mereu în mintea mea atunci când simţeam că le pierd, doar pentru a mă face să caut în continuare necunoscutul cu mâna.

Mă uitam spre coroanele copacilor tomnatici, încercând să le ating vârfurile măcar mângâindu-i cu gândul. Deodată, am simţit căldura unei palme pe faţa mea. Nu m-am speriat, am crezut că e o frunză rătăcită. Urmărind conturul mâinii, am descoperit că ea avea şi un chip, şi o voce, care mi-a şoptit dulce şi apăsat: „Acoperă-mi inima cu ceva…”

Am luat palma în palma mea şi i-am şoptit că îi voi acoperi anotimpurile cu fiinţa mea, începând cu prima zi de toamnă, ziua în care am început să trăiesc, ziua când am văzut 2 perechi de paşi printre frunzele ce cădeau zgomotos pe pământ.

E septembrie şi am început să trăiesc…

Guest post scris de Sara Nistor. Vezi şi: „albastru

Lasă un comentariu

Comment

  1. Pentru fiecare exista un anotimp care da startul unei vieti pline de aventura si iubire, fie ca e sub frunzele de pe alei, in primii ghiocei rasariti din zapada, in primii fulgi de nea sau in primele zile ale lui cuptor. Pentru fiecare va rasari soarele pe strada lui si va avea un zambet tiparit pe chip. Trebuie doar sa fim deschisi si sa ne bucuram de momentele care vin.

  2. Sentimentul de iubire am inceput sa-l traiesc iarna… De atunci, fiecare anotimp care a prins alte culori. Trebuie sa ne bucuram zi de zi de tot ceea ce ne inconjoara.

  3. Eu cred ca cel care a postat.. a intalnit prima lui dragoste adevarata. Iar anotimpul nu mai conteaza,doar cum te folosesti de el,pentru a petrece timpul de cel ales. Aceste amintiri nu se uita,si anotimpul respectiv iti va ramane mereu special.