Diferența dintre atunci și acum

Nașpa e să fii trezit și să nu poți băga scuza cu „prima oră e sportul”. Na, e vacanță și nici măcar nu trebuie să te duci la școală! Așa că ieri a trebuit să o fac pe curierul și să împart bunătățile făcute de mama pentru Paște la bunici.

În satul pe unde mai copilăream în vacanțe, pe lângă faptul că se mai construiesc din când în când niște case e la fel ca înainte, însă niciodată nu l-aș putea privi cu aceeași ochi. Tind să cred că acum e mai multă sărăcie, dar gândul ăsta mi-e dat mai mult de vârsta adolescenței.

După ce copilăria ta s-a terminat, începe să ți se spună că înainte ceilalți încercau ca tu să le ai pe toate, să nu ai nicio grijă, să faci ce vrei și să fii fericit. Astfel, atunci aveai tot timpul din lume. Bă, ia stai așa! Cum vine asta?

Înainte nu îți permiteai să te plângi, nu era timp să stai în casă și să te superi, să eziți sau să nu mergi mai departe. „Uită-te și tu cât ne e de greu”… „da, ai dreptate, dar dacă stau să mă gândesc mai mult la asta pierd meciul de fotbal și trebuie să aștept alte câteva zile să pot juca din nou”.

Nu mă interesa că ăla are mai mulți bani și are mașinuță la câteva milioane, nici că celălalt are pantaloni rupți în fund. Dacă tu aveai de gând să împarți prietenii sau amicii în categorii, locurile de joacă în bune și proaste, curate și murdare, era ok, dar erau mari șanse ca a doua zi să fi plouat și să nu te mai fi jucat cu tuburile, să nu mai fi strigat stomata sau să nu te mai fi ascuns de paznicul de la mere, cireșe, prune și zarzăre.

Diferența dintre atunci și acum nu e că nu mai ai timp, ci că gândești prea mult și îți permiți prea multe. Ai răbdare să analizezi ce a făcut cutare și ai timp să te plângi că nu ai la rândul tău nu știu ce brand care e la modă în 2011. Asta-i diferența!

Amintiri şi lecţii de viaţă: speranţa moare ultima

Postul acesta se doreşte a fi unul cu amintiri, trăiri, clipe de fericire, dezamăgiri, dar şi lecţii de viaţă, din trecut. Cu câteva minute în urmă aveam multe imagini în minte, dar acum parcă sunt mult mai puţine. Aşa se întâmplă de multe ori când simt nevoia să scriu ceva pe blog, iar farmecul pe care vroiam să-l aibă articolul ce urma să îl scriu dispare.

Îmi aduc aminte de prima zi de şcoală. Eram acolo, în mulţime, dar nu ştiam exact ce însemna asta. Atunci totul era în prezent, nu ştiam nimic despre viitor. Nu ştiam ce îmi va împărtăşi şcoala cu adevărat şi nici ce vreau să fiu când o să fiu mare. Au trecut 4 ani. Ultimul a fost cel mai frumos. Acum mi-l aduc aminte că era relaxant, dar atunci am muncit cel mai mult. Nu vroiam să fiu cel mai bun. Mă mulţumeam cu ce realizasem, indiferent că era locul 1 sau menţiune. În anul respectiv începeam să învăţ câteva lecţii ce aveau să mă ajute apoi. La petrecerea de sfârşit, din nou, trăiam prezentul, fără a şti cu ce mă aşteaptă liceul la care am optat.

Au urmat clasele V-VIII. De la primul pas în sala de clasă şi până acum au mai trecut 4 ani. Ani în care am învăţat extrem de multe. Primul a fost cel mai greu, dar nu din cauză că nu cunoşteam pe nimeni. Am început cu stângul. Erau în dreptul numelui meu la catalog destule note proaste. Apoi a devenit din ce în ce mai uşor şi mai frumos. Îmi aduc aminte şi acum şedinţa cu părinţii, cea mai urâtă dintre toate de până acum. Atunci m-am mobilizat şi am trecut peste toate cu bine. De la blocul în care stau eu şi până la liceu e mult de mers. Îmi aduc aminte cum în unele dimineţi mă gândeam la faptul că în ziua ce urmează se aproprie rezultatul la un test în care nu făcusem prea multe. Într-un moment mi-am zis că nu poate fi chiar atât de rău şi ce o fi o fi. Şi dezamăgirea nu dura mai mult de o zi, dacă era vorba de un eşec. De fapt, atunci păstram speranţa până la final, dar nu ştiam asta.

În ultimul an, în clasa a VIII-a aceeaşi poveste. Şanse minime în multe dintre cazuri, dar eu încă îmi făceam speranţe. În ambele cazuri am reuşit şi nici acum nu îmi vine să cred. „Vorbele acestea chiar sunt pe bune!”. Dacă e să mă uit în spate, un singur lucru regret. De 4 ani îmi doresc ceva. Nu pot spune că nu am făcut un pas pentru asta. Regret nişte momente în care eram naiv. Mi-aş zice că peste tot e la fel, dar eu ştiu sigur că aici ceva e diferit. În acest caz rămâne speranţa. Mai este puţin, dar orice este posibil.

Îmi face plăcere să mă gândesc la clipele trăite acum ani buni. Au trecut 8 şi nu îmi vine să cred. Vă invit şi pe voi să vă aduceţi aminte de anii de şcoală, mai ales de primii 8. Pentru mine urmează alţi 4, ce vor fi destul de mult diferiţi de ceilalţi, dar măcar ştiu că am mai trecut printr-o etapă.

Iar speranţa moare ultima!

Cu toţii am colindat

Tocmai am primit trei copii să colinde şi au început să se încurce, iar gura lor era uscată, parcă fără glas. Aşa mergeam şi eu până anul trecut. Ţin minte că ne căutam toţi câte un partener pentru a merge în grup de câte doi. Dacă eram mai mulţi, nu era bine. De obicei primeam câte un leu de fiecare, însă mulţi dădeau mai puţin dacă grupul era mai mare. Mergeam şi câte patru, iar ca să terminăm mai rapid un bloc, doi se duceau la o uşă şi doi la cealaltă. Cine primea doar o monedă lua ţeapă, iar celălalt grup nu se mai întorcea. O dată am primit şi câte o mie de lei vechi. Altă dată ni se deschidea uşa, întrebam dacă primea cu colinda şi ne raspundeau sec nu, închizându-se brusc uşa. Ne ofticam deoarece asta era nesimţire curată. Mai bine nu răspunzi şi gata, nu faci copilul să se simtă prost. Alteori răcneam aşa de tare, doar ca să-i acoperim pe cei de lângă noi sau de la alt etaj.

Într-un an mi s-a întâmplat, când eram singur, să iasă o babă comunistă cu bâta. Era cât pe-aci să mă lovească. Am stat un sfert de oră să-l conving pe un amic să se ducă la ea, pe motiv ca îţi dă mulţi bani şi te pupă. De cele mai multe ori stăteam plictisiţi la uşă şi scoteam două cuvinte, iar cum apărea cineva cum ridicam glasul să dăm de înţeles ca suntem serioşi. Păcat însă că uitam de vizorul ce se afla în faţa noastra.

E frumos să te duci cu uratul sau să colinzi. Sunt printre primii bani pe care îi fac copii. Viaţa-i frumoasă, trebuie doar să o trăieşti!

Desenele de alta data

Citeam astazi un articol pe blogul lui Arhi, cand am observat in sidebar un banner catre desene.tv; Intru frumos, ma uit la ultimul clip: „Shaman King, batalia finala”, aducandu-mi aminte de un subiect pe care vroiam sa- l dezbat cu multa vreme in urma.

Dragon Ball Z

Inainte de toate, vreau sa spun ca acest articol se adreseaza strict fanilor de desene animate. Mai tineti minte desenele gen: Dragon Ball Z, Yu-gi-oh! sau Batman? Erau asa de frumoase, mai ales Dragon Ball Z. Eram un pusti ce se uita la desene ca oricare altul. Ma uitam cand era „Goku” mic, pe atunci serialele erau random, pana cand intr-o zi am observat ca episoadele erau in ordine, cum era si firesc sa fie. De atunci, am devenit un adevarat fan. Imi cumparam snecks-uri sau cornulete doar pentru a face colectie. Imi aduc aminte ca de ziua mea am luat la toata clasa snecks-uri cu X si 0, spunandu-le ca mie sa imi dea suprizele :)) Pana cand si acum mai am un album de prin clasa a 3-a sau a 4-a. Il innebuneam pe tata sa ma lase sa ma uit la 19:00 pe TVR 1 la desene, pentru a lasa stirile deoparte. Cand eram certat cu el si nu aveam posibilitatea sa ma uit la TV, se facea ora 19:00 iar eu incepeam sa plang. El il dadea pe TVR 1 iar eu ma impacam cu el, uitandu-ne impreuna la desene. Dupa aceea, au aparut noi sezoane. Persoanele evoluau, se transformau, dusmanii se aliau pentru a salva pe cineva … splendid. Si acum m-as uita daca as avea ocazia. Erau adevarate desene.

A urmat o pauza, iar apoi au aparut Yu-gi-oh!. Ouch, ce nebunie era. Ma uitam la fiecare episod, a doua zi vorbeam cu prietenii ce s-a intamplat, ii sfatuiam pe altii sa se uite si sa povestim episoadele. Fiecare vroiam sa facem rost de carti pentru a ne „duela”. Dupa au aparut pe piata tot felul de porcarii de carti, Yu-gi-oh! s-a terminat si a aparut porcaria de Duel Masters! Am dat cartile la prieteni, nu am mai avut timp, eram cu alte treburi. Intre timp mai vizionam Batman pe Jetix parca, nu imi mai aduc bine aminte pe ce post era.

Acum din pacate, au aparut niste porcarii de desene. Cica Naruto ar fi mai fain, dar din cate m-am uitat pare a fi un serial de rahat. Shamang King m-a facut sa ma simt mai bine, insa nu reuseam sa urmaresc serialele. Am gasit pe desene.tv ultimul episod din aceste desene:

Citește tot articolul

Feriti-va de spitale (2)

Inainte de a povesti ce mi s-a intamplat cand m-am dus sa imi scot gipsul, vreau sa scriu ceva cu referire la primul articol legat de viata in spitale. Daca nu ati citit primul articol, va recomand sa-l cititi, iar apoi sa vedeti ce voi spune si in acest articol.

Am primit diverse comentarii gen: „Daca dai un ban, altfel de simti”. Bine, nu ma voi da exemplu, ci il voi da exemplu pe un baiat din salon cu mine, care a avut ghinionul sa-si rupa piciorul. A stat o saptamana si ceva in spital. Tatal lui a dat o suma consistenta la doctorul care l-a operat. Toate bune si frumoase, dar doctorul uita de pacientul lui. Nici vorba sa-l viziteze, sa discute cu el, sa il intrebe cum se mai simte, nimic. Intr-o zi, trece doctorul prin salon la noi, pentru a vorbi cu un alt pacient. Respectivul baiat il striga, la care doctorul: „A … tu erai mai. Cum te mai simti?” Pe langa faptul ca nici nu l-a vazut cand a intrat in salon, il intreaba de la usa cum se simte.

Bun, deci poti sa „umfli” buzunarele doctorilor, ca tot degeaba. Sa va zic ca mama vroia sa-i dea o sampanie la doctor, iar eu n-am lasat-o sa o dea pe simplu motiv ca pierde banii si oricum nu imi face nimic doctorul? Haideti sa va spun acum despre ce s-a intamplat dupa ce am iesit din spital. Biletul de externare inca nu mi-a fost dat, iar asistentele i-au spus mamei sa vina in ziua urmatoare sa-l ia. Suna mama la spital, vorbeste cu o asistenta si ce sa vezi: biletul nu era facut. Suna peste o zi sau doua: „Pot sa vin sa iau biletul de externare? Da, veniti.” Cand se duce mama, alta surpriza: biletul tot nu era facut. Ca sa vedeti cat de mare poate fi nesimtirea intr-un astfel de spital.

Urmeaza sa ma duc sa imi schimbe gipsul. Cand ajungem, observam ca vizita a intarziat cu cateva ore, iar la vizita e chiar doctorul meu. Incredibil, pe langa faptul ca nici nu se respecta programul, vizita o face chiar doctorul meu (cat timp am stat eu in spital, nici vorba sa fie doctorul meu la vizita). In fine. Asteptam jumatate de ora si dam de doctor. Ne spune sa asteptam. Asteptam vreo o ora-doua, timp in care eu muream de foame, iar doctorul isi face aparitia. Ne mai pune sa asteptam. Nu imi aduc aminte exact ce si cum s-a intamplat, insa ne-a pus sa asteptam o ora parca, iar el a venit peste doua. Misto, stau sa astept atat timp, doar pentru a imi scoate gipsul, punandu-mi altul. Lucru ce nu a durat decat 15 minute. Am stat 7 ore la spital in ziua respectiva. Imi pare rau ca nu pot sa imi aduc aminte exact ce si cum s-a intamplat in decursul a 7 ore, insa trei sferturi din acest timp am asteptat, iar restul timpului l-am petrecut cautandu-l pe doctor.

Urat, foarte urat. Niciodata sa nu ajungeti in spitale, e o nebunie totala. Nimeni nu te baga in seama, nu se uita la tine, pe doctori nu ii intereseaza de pacienti, un adevarat dezastru. Degeaba dai bani, tot fara atentie ramai.